~ despre reportajul Bruce Lee, Regele Canalelor »
Când am intrat prima oară în canal mi-a fost o frică de m-am căcat pe mine și n-am putut să dorm o săptămână. Mai întâi m-am temut de ace și boli, apoi mi-am văzut demonii în oamenii de acolo și a m-a luat încă un val, o depersonalizare ciudată.
M-am dus la Bruce Lee și i-am spus așa: Vreau să înțeleg și să simt ce se întâmplă în lumea ta. Peste 100 de ani n-o să mai conteze ce era ilegal sau acceptat de societate, da’ povestea ta o să rămână și cineva o să învețe din ea.
Bruce Lee e cel mai impunător om pe care l-am văzut. Îi controlează pe toți din jurul lui doar printr-un strigăt cu o mie de nuanțe: eèéêëēėę! El le e granița dintre viață și moarte, e ceea ce îi păstrează oameni, dar îi ține departe de ceilalți, el e drogul cel mai puternic.
Am stat mult cu el și am devenit tot mai apropiați pe măsură ce treceau săptămânile. La ultimul interviu nu mai aveam în față regele canalelor, bătăușul justițiar, șeful drogurilor, tata aurolacilor… aveam în față un copil. Un copil abandonat care a supraviețuit după ce toată lumea l-a aruncat la gunoi. Nimeni n-a vrut să-i fie tată, așa că a devenit el tatăl tuturor.
Canalul nu mai era infernul aurolacilor, ci era casa unui om cu care aveam o relație de încredere. Am simțit că l-am trădat, că m-am trădat pe mine, că v-am trădat pe voi:
Am dus în canal o echipă de la televiziunea britanică Channel 4 – jurnaliști profesioniști pe care i-am mai ajutat să facă un reportaj despre gazele de șist. Nu colaborăm cu presa română plină de minciună, dar lucrăm din când în când cu publicații internaționale serioase care sunt interesate de subiectele pe care le documentam deja.
Așa că am coborât cu ei prin spărtura umedă, ne-am ghemuit printre seringi folosite, am tras în piept aerul fierbinte, plin de aurolac, și ne-am strecurat printre zeci de oameni care se înțepau, trăgeau din pungă, urlau, aveau convulsii. M-a mai pălit un val de friă – să nu se-nțepe englejii, să nu fie tâlhăriți, violați…
Reporterii erau șocați, dar s-au ascuns în spatele camerelor și au filmat tot ce aveau nevoie. S-au întors la Londra și au pregătit reportajul corect, fără prea multe nuanțe. Știam că urmează să fie difuzat la oră de maximă audiență, că o să fie urmat de o dezbatere și că o să facă ceva valuri, dar într-o luni seara am rămas cu gura căscată:
Articolul principal din Daily Mail e cu pozele mele, pe care au turnat un titlu senzaționalist și un intro tabloid. N-a întrebat nimeni, au luat direct de la Channel 4. Începe să sune telefonul – o mulțime de publicații vor să preia subiectul. Pozele apar pe sute de site-uri, din America până-n Kazahstan. Cele mai multe iau pur și simplu pozele și citează sursa trecută prin google translate: Radu Corniciuc, Casa Journalist.
Apare reportajul pe Channel 4 și e urmat de o dezbatere la care invită politicieni, care politizează subiectul și își fac campanie pentru alegeri. FUCK. ALEGERILE :|
Curg mii și mii de comentarii, ba cu milă ipocrită, ba cu uite românii care vor să invadeze Europa! Milioane și milioane de oameni văd imaginile împachetate oportunist, în miezul unei campanii anti-români care duce la victoria unor extremiști în alegerile din Marea Britanie. FUCK.
Dacă visul oricărui jurnalist e să-i apară numele peste tot, îmi bag pula-n ea de treabă și mă închid în casă (ceea ce am și făcut, de aici a ieșit reportajul nostru).
Articolul ăsta e muia supremă pe care mi-o dau singur pentru că am îndrăznit să-mi doresc mai mult decât să înțeleg ce-i acolo. Urmează alte aventuri și alte articole în care o să merg mai adânc și o să mă curăț de toate relele.
Nu e de ajuns.
